marți, 17 iulie 2007
miercuri, 11 iulie 2007
Vreau să..
E prea mult, vreau să plâng, să urlu
Să mă eliberez de tensiune, ca să respir
Să simt răcoarea şi dulceaţa ce mă umplu
Să mă reîncarnez într-o altă stare de delir.
Vreau să fiu liberă, să retrăiesc iubirea
Să regăsesc, să redescopăr totul, înc-o dată
Să tremur atunci când o să aflu fericirea
Şi să zâmbesc la noua poză-mi încadrată.
Vreau să tresar la orişice mişcare
Să ard de nerăbdare în toată clipa
Şi apoi să mă topesc sub undele de soare
Iar tu privindu-mă să strigi: E tare tipa!
Gradina raiului
Nu de mult trăia o fată care obişnuia să picteze
Păduri de trandafiri se strădui să-ntruchipeze
Într-un tablou de ei intitulat «Grădina raiului»
Şi-a reuşit în ultima secundă dinaintea decesului.
Familia a jelit-o la fel prieteni şi necunoscuţi
Părinţii încă o mai plâng acasă, ba la mormânt
În capodopera de artă stau mici şi nevăzuţi
Îngeri ce înconjură faţa aflată în locaş sfânt
Durerea lor e prea mare ca să privească trandafirii
Care deşi doar pictaţi înfloresc, c-aşa e rostul firii
Şi mica pădurice de pe pânza albă s-a animat
Aroma rozelor din rai casa a-mparfumat.
Mirosul se-nteţea, devenind mereu mai aspru
Coloritul pânzei din alb se făcu albastru
Sărmana mamă de frică vru ajutor să cheme
Dar glasul îi pieri şi căută de ce să se rezeme.
Tabloul era viu şi prin urmare trăia şi fata
Nu lângă ai ei, ci în „Grădina raiului” din ramă
Bunul i-a luat viaţa, biata copilă, nevinovată,
Pe o petală din buchet apar cuvinte de aramă
Prin munca ei firea transmitea mesaj de bine
Era extraordinar să locuiască în locurile divine
Nu recunoştea, dar dorul de părinţi o ardea
Căci pe acea petală o lacrimă de sânge se vedea.
Până să înţeleagă mama tot ce s-a întâmplat
A trandafirilor pădure la loc s-a preschimbat
Un luminat chip de înger veghea şi zi şi noapte
Fiica-şi îngrijea părinţii şi de dincolo de moarte.
luni, 9 iulie 2007
Dar parcă ieri eram boboc,ce s-a întâmplat?
Când a trecut,de patru ani am terminat!?
Să fie o impresie,să fie ea chiar realitatea?
E fericire, e tristeţe,am terminat şi facultatea.
Academie dragă,da,te-am mai şi ocărât
Să înveţi pentru restanţă vara e foarte urât
Dar ce-am mai da să fim studenţi o zi măcar
Să plecăm de la cursuri sau de la seminar...
Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa unui om
Şi cei ce sunt de acord nu-s stăpâniţi de somn
Cum este domnişoara,din dreapta,rândul trei
De parcă nu ne-a fost colegă tot aici ,la REI.
Mai dă Doamne timpul înapoi că tare bine a fost!
Unde mai întânim noi muncă doar în zi de post!?
Să fii student,cu mapa-n mână şi fără abonament
Nebun să fii să nu regreţi cât de puţin acest sentiment.
sâmbătă, 7 iulie 2007
Sfărşit de liceu
Din colţul ochiului se scurge o lacrimă cristalină
S-a terminat liceul, ce lucru trist, dar cine e de vină?
Nimeni... sau poate timpul ce trece şi nu se uită înapoi
Îmi va fi dor de aceşti ani de aur, îmi va fi dor de voi.
O clasă cu renume, a XII- a R, va exista întotdeauna
Dar nu ca noi, căci noi, prin felul nostru de a fi, am reuşit
Să ne facem loc în multe inimi şi fără a răni vreuna
Ne-am păstrat piedestalul la care şi alţii au râvnit.
Mi-aduc aminte de-ntâia zi de şcoală, cât de mici eram!
S-ajung aşa de curând la despărţire nici nu-mi imaginam
Cine ar fi crezut că doisprezece ani sunt doisprezece luni.
Şi i-am petrecut alături, unii mai calmi, alţii mai nebuni.
Am împărtăşit împreună bucurii şi-am devenit prieteni
Cu greu vom mai găsi persoane cu care să ne asemeni
Există o rază de lumină ce ne dă curajul de-a spera
Ne vom reîntâlni înainte de a spune a XII – aR era.
E posibil oare ca timpul să distrugă ce noi înfăptuit-am
Acea conexiune strânsă, frăţească, preţuită gram cu gram?
Am pus suflet în tot ceea ce-am făcut şi rezultate pe măsură
Viaţă de licean, nu te termina, căci nimeni nu îndură!
Vă mulţumim profesori că ne-aţi călăuzit pe drumul bun
Nici n-am avut ocazia de a v-o spune până acum
Ne pare rău că n-am ştiut întotdeauna să vă preţuim
Nu-i niciodată prea târziu, o ştiţi şi voi şi noi o ştim
Ne vom aminti cu drag de voi, profesori unici, nestemaţi
Am fost răi câteodată, dar, vă rugăm, nu ne condamnaţi.
Aţi trecut prin această perioadă, ştiţi şi voi cum a fost.
Când la română n-ai citit, la mate rezultatu-i prost.
Doi la engleză am încasat cât pentru două generaţii
E drept îi meritam, iar la franceză spuneam doar aberaţii
Mai era şi fizica ce n-avea nimic în comun cu noi
Sau la chimie ne uitam ameţiţi la reacţiile cu CO2.
Istorie, geografie în orarul nostru erau doar pentru note
Căci la domeniul cunoştinţe cu siguranţă eram bote
N-am figurat decât cu absenţe sau c-o prezenţă simplă
Căci mintea era în plimbare cum deseori se-ntâmplă.
Mai erau materii pe care nici nu le băgam în seamă
Astronomie, religie, informatică şi altele pe aceeaşi listă
Sau biologie când dădeam extemporale stăpâniţi de teamă
Ce mai, ce-a fost a trecut, trecut-a şi gruparea simbolistă.
Doamnă dirigintă n-am uitat cum ne-aţi luat apărarea
Veţi plânge ascultându-ne şi mult mai mare ne va fi supărarea
Când sportul nu va mai avea aceeaşi voce îndrumătoare
Vă iubim nespus şi pentru noi rămâneţi cea mai tare.
La revedere şcoală, ce durere că plecăm şi ce plânset
Ne-ai fost o mamă şi vei rămâne în inimile întristate
Ne vei lipsi, nici nu ştii cât de mult, căci cu al tău zâmbet
Ne-ai ridicat moralul, ne-ai înscris în eternitate.
La revedere viitori studenţi şi vouă generaţii următoare
Ne oprim aici, nu continuăm, căci inima mai tare doare
Să ne vedem cu bine şi sper curând, iar nu după zece ani
Atunci nu vom mai fi aceeaşi, nu vom mai fi puştani.
Nu-i prea târziu
Pe întinsa mare albastră a răsărit steaua suferinţei
Păcatele ce-au ispitit lumea au mistuit seminţele credinţei
Vinovat e unul singur, omul, care încă nu s-a deşteptat
Ci retrăieşte o istorie care în alte timpuri s-a-ntâmplat.
În loc să evoluăm stagnăm, ba chiar dăm înapoi
Ajungem tot la antici ce se hrăneau vânând copoi
Ar fi trebuit să asistăm la o accensiune a speciei umane
Dar cei de sus ne trag în jos şi o să murim de foame.
Ipocriziile de pe mapamond au întunecat orice bună judecată
Cu toţii am vrea să trăim într-o lume putred de bogată
Dar atunci care ne-ar mai fi rostul, ce ne-ar mai fi sortit
Acum timpul se scurge bogatul îmbogăţeşte, săracul a sărăcit.
Ne vom trezi oare din coşmarul în care noi înşine ne-am aruncat
Fie de bunăvoie, fie luat cu asalt, silit şi-apoi abandonat
Copil, adult, bătrân fiind a căzut pradă acestei vieţi mizere
Singurul lucru pe care-l poate face acum e să sufere-n tăcere.
Niciodată nu e prea târziu, mai bine mai târziu decât niciodată
Să ne dăm seama că ne-am scârbit de propriile comploturi.
Atunci să ne căim şi să mărturisim tot ce-am făcut odată
Unii altora să cerem iertare şi să ne-ndreptăm spre alte începuturi.
Viaţa în versuri
Sunt fel şi fel de oameni ce nu se vor schimba
Acceptă-i aşa cum sunt şi te rog nu uita
Fiecare îşi are regulile lui pe care le urmează
Deşi se crede veşnic tânăr imaginaţia îl trădează.
Aparenţele înşală, spune o vorbă din popor
Afirmaţie corectă, eronată de foarte puţine ori
Nu eşti vinovat că la nevoie nu eşti săritor
Sufletul îţi suferă şi nu-l deschizi decât arareori.
Împrejurările te obligă să te schimbi conform lor
Uneori eşti milos sau chiar răutăcios alte ori
Consideră că a fi tu însuţi, bogat sau cerşetor
Este trofeu al celor aşa numiţi învingători.
vineri, 6 iulie 2007
Am fost o dată oameni....
Firul vieţii, deşi foarte subţire, s-a despicat în două
Cum a fost posibil ne e greu de înţeles chiar nouă
În două itinerare cu sensuri şi direcţii diferite
Care nici prin gândirea omenească nu mai pot fi unite.
Greutăţile ne fac să ne pierdem adevărata identitate
Ne transformă în mişcătoare păpuşi vii, fără suflet,
Urmând orbiţi inimi de gheaţă, uităm de caritate
Nobleţea şi vulgaritatea ca pisica şi căţelul în „duet”.
Preocupându-ne prea mult de lucrurile necesare
Uităm să mai fim oameni, ne afundăm în nepăsare
Şi când ne amintim de noi, cei plini de armonie
Ne plânge sufletul în noi de ce a fost şi de ce are să fie.
Poate..
Dar oare câţi suntem oameni?
Poate toţi, poate niciunul
Sau câţiva, să nu exagerez
Of! De-ai şti cât mi-e de dor
De viaţă nu de imitaţia asta
Da, viaţa, câţi ştiu ce e ea?
Poate toţi, poate niciunul
Milă de noi, silă de viaţă
Of lume, ah oameni morţi
Poate toţi, poate niciunul
E timpul să reînviem!
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)