Pe întinsa mare albastră a răsărit steaua suferinţei
Păcatele ce-au ispitit lumea au mistuit seminţele credinţei
Vinovat e unul singur, omul, care încă nu s-a deşteptat
Ci retrăieşte o istorie care în alte timpuri s-a-ntâmplat.
În loc să evoluăm stagnăm, ba chiar dăm înapoi
Ajungem tot la antici ce se hrăneau vânând copoi
Ar fi trebuit să asistăm la o accensiune a speciei umane
Dar cei de sus ne trag în jos şi o să murim de foame.
Ipocriziile de pe mapamond au întunecat orice bună judecată
Cu toţii am vrea să trăim într-o lume putred de bogată
Dar atunci care ne-ar mai fi rostul, ce ne-ar mai fi sortit
Acum timpul se scurge bogatul îmbogăţeşte, săracul a sărăcit.
Ne vom trezi oare din coşmarul în care noi înşine ne-am aruncat
Fie de bunăvoie, fie luat cu asalt, silit şi-apoi abandonat
Copil, adult, bătrân fiind a căzut pradă acestei vieţi mizere
Singurul lucru pe care-l poate face acum e să sufere-n tăcere.
Niciodată nu e prea târziu, mai bine mai târziu decât niciodată
Să ne dăm seama că ne-am scârbit de propriile comploturi.
Atunci să ne căim şi să mărturisim tot ce-am făcut odată
Unii altora să cerem iertare şi să ne-ndreptăm spre alte începuturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu